Ziua în care plictiseala a luat-o la fugă

Într-o zi caldă de vară, Clara stătea întinsă pe patul din odaia bunicilor și privea tavanul, de parcă ar fi așteptat să-i cadă de acolo o idee bună. Aerul era greu și cald, perdeaua abia se mișca, iar de afară se auzeau doar greierii și câte un câine lătrând departe.

La începutul vacanței fusese tare bucuroasă că venise la bunici. Îi plăcea mirosul de pâine coaptă, umbra viței-de-vie și vocea blândă a bunicii. Dar de câteva zile, căldura devenise apăsătoare. Dimineața se mai juca puțin prin curte, până nu dogorea soarele prea tare. O mai ajuta pe bunica să ude florile, să strângă rufele sau să măture prispa, însă după aceea totul devenea prea fierbinte.

Nu erau nici alți copii prin preajmă, iar ulița rămânea pustie la amiază. Clara simțea că plictiseala i se așezase pe umeri ca o pătură grea. Parcă îi fura pofta de joacă, de desen, de citit. Încercase câte puțin din toate, dar nimic nu-i mai plăcea.

— Of... ce să fac? murmura ea, întorcându-se de pe o parte pe alta.

Într-o după-amiază, stătea aproape adormită pe pat. Era moleșită, supărată și nemulțumită.

Ce vacanță... gândea ea. Credeam că o să fie frumos. Dar nu fac nimic. Totul e plictisitor.

Atunci a auzit un zgomot ciudat.

Scârț... trosc... scârț...

Clara a clipit, dar nu s-a ridicat.

— Tocmai acum? a mormăit ea. Nici să dorm puțin nu pot...

Sunetul s-a auzit din nou, parcă venind de sus, dinspre tavan. Fetița s-a încruntat. La început nici nu s-a gândit să vadă ce este. Era prea lipsită de chef ca să-i pese. Dar zgomotul a continuat, iar după câteva clipe a început s-o enerveze.

Oare ce poate fi? s-a întrebat deodată. Și dacă e ceva interesant?

Curiozitatea, mică și timidă la început, s-a aprins în ea ca o scânteie.

Clara s-a ridicat încet din pat, și-a pus sandalele și a ascultat cu atenție. Da, sunetul venea de sus, dinspre pod. Scara era îngustă și puțin întunecoasă, dar Clara a urcat sfioasă din holul binecunoscut, cu inima bătându-i ceva mai repede.

Când a împins ușița podului, a rămas pe loc, uimită.

Podul era plin de lucruri vechi, luminate de razele aurii care intrau printre scânduri. Într-un colț se afla o ladă mare de lemn. Lângă ea, un scaunel mic, o umbrelă cu mâner curbat, câteva borcane, o păpușă veche, o roată de tors și o cuvertură cusută de mână. Totul părea desprins din altă lume.

— Vai... a șoptit Clara. Ce loc minunat...!

A pășit încet printre obiecte, ca într-un muzeu secret. Plictiseala care o apăsase atâtea zile parcă s-a desprins dintr-odată de pe inima ei. În locul ei au venit mirarea, bucuria și o mulțime de întrebări.

Cine a folosit umbrela aceasta? A cui a fost păpușa? Ce se ascunde în ladă?

Mai târziu a descoperit și ce făcea zgomotul: o bucată de lemn de la o ferestruică se mișca atunci când bătea vântul. Dar până să afle asta, Clara uitase complet de supărare. Deschisese deja lada și găsise înăuntru fețe de masă vechi, o pălărie, cutii metalice pline cu nasturi colorați și câteva cărți îngălbenite.

A început să scotocească peste tot, să atingă obiectele, să le mute, să și le imagineze în tot felul de povești. Ochii îi străluceau. Inima îi era ușoară. Nu se mai simțea goală și moleșită, ci plină de viață.

Timpul a trecut fără să-și dea seama.

Când bunica a strigat de jos că masa era gata, Clara nici n-a auzit. Bunica, văzând că e liniște în casă, a crezut că fetița dormea. Dar după un timp, Clara a coborât scara cu grijă, ținând în mâini un obiect neobișnuit: o lampă veche cu ulei.

— Doamne, copila mea! a spus bunica speriată și mirată. Eu credeam că dormi! De unde ai apărut?

— Din pod! a răspuns Clara cu ochii mari de entuziasm.

—Bunico, acolo e o lume întreagă! Uite ce am găsit!

Bunica a zâmbit.

— Se pare că podul te-a chemat la joacă.

Din ziua aceea, vacanța Clarei s-a schimbat cu totul.

Bunica i-a dat voie să urce în pod și să-și facă acolo un colț al ei. Clara și-a construit o căsuță folosind lucrurile găsite. A întins o cuvertură peste două lăzi, ca să facă un acoperiș. A pus un scăunel într-o parte, borcanele la „fereastră”, iar lampa veche a așezat-o în mijloc, ca pe o comoară.

În fiecare zi inventa ceva nou. Uneori podul devenea castel, alteori corabie, alteori ceainărie sau ascunzătoare pentru exploratori. Vorbea singură, schimba vocile personajelor și râdea. Dintr-o întrebare se năștea un joc nou.

Ce aș putea face cu lada asta?Dar dacă pătura ar fi un cort?Dacă lampa ar fi comoara unei prințese?

Plictiseala dispăruse. În locul ei apăruseră bucuria, curiozitatea și nerăbdarea de a urca din nou în pod. Acum zilele nu i se mai păreau goale, ci pline de posibilități.

Într-o seară, când soarele nu mai ardea așa tare, Clara a coborât în grabă și i-a spus bunicii:

— Bunico, te invit la ceai.

— La ceai? a întrebat bunica zâmbind. Și unde?

— În pod. Dar este un ceai special, după rețeta mea unică!

Bunica a urcat încet scara și, când a intrat în colțul pregătit de Clara, s-a oprit uimită. Podul se transformase într-o lume caldă și veselă. Pe o cutie folosită drept măsuță erau așezate două cești. În ele, Clara pusese apă cu puțin sirop și câteva frunzulițe de mentă din grădină.

— Poftiți, doamnă, a spus Clara foarte serioasă.

Bunica a gustat și a râs.

— Mmm... ceai de...

Au stat amândouă câteva clipe în liniște, iar apoi bunica i-a spus blând:

— Vezi tu, uneori plictiseala vine pentru că nu avem companie sau nu știm ce să facem. Dar ea poate trece dacă devenim curioși.

Clara a ascultat atentă.

— Când îți pui întrebări, a continuat bunica, parcă se deschide o ușă. Te poți întreba: „Ce-aș putea face cu ce am la îndemână?”, „Ce pot inventa?”, „Ce poveste ascunde locul acesta?”

Clara a zâmbit.

— Așa am făcut și eu.

— Da, a spus bunica. Curiozitatea e ca o lumină. Când o aprinzi, plictiseala nu mai pare atât de mare.

Clara s-a uitat la lampa veche și a simțit ceva cald în inimă. Înțelegea acum. Vacanța ei nu se schimbase pentru că se răcorise vremea .Se schimbase pentru că ea începuse să privească altfel ceea ce avea în jur.

Și așa au trecut săptămânile. Soarele a rămas tot puternic, după-amiezile tot lungi, ulița tot liniștită. Dar Clara nu mai știa ce este plictiseala. În fiecare zi găsea ceva de inventat, de descoperit, de transformat în joacă.

Iar când vacanța s-a apropiat de sfârșit, Clara a înțeles un lucru important: uneori aventura nu vine de departe. Uneori ea se ascunde chiar deasupra capului tău, într-un pod prăfuit, și așteaptă doar să fii curios ca s-o descoperi.