Andi și scânteia

Într-o după-amiază liniștită, Marina stătea la masă și colora cu atenție o planșă cu flori. Îi plăcea să fie totul ordonat, frumos, fiecare culoare la locul ei.

Andy, frățiorul ei de șase ani, se învârtea prin cameră fără stare. Se jucase deja cu mașinuțele, construise un turn din cuburi… dar acum nu mai știa ce să facă.

Se opri lângă Marina și se uită la desenul ei.

— Ce faci? întrebă el.

— Desenez, răspunse ea liniștit. Te rog, Andy, nu mă deranja.

Andy nu plecă. Din contră, mai făcu un pas.

Se simțea plictisit… dar și singur. Ar fi vrut să se joace cu cineva. Cu Marina.

Doar că nu știa cum să spună asta.

Așa că făcu ce știa el mai bine.

— Nu-mi place! spuse el, trăgând puțin de colțul foii. Bzzz, bzzz…

Marina inspiră adânc.

— Andy, te rog frumos, du-te și joacă-te în altă parte.

Andy zâmbi. Nu pentru că voia să o rănească… ci pentru că, în sfârșit, obținuse o reacție.

— Nu vreau! spuse el și împinse ușor creioanele.

Marina strânse din buze.

„Nu reacționa…” își spuse în gând.

— Andy, oprește-te, te rog.

Dar Andy continuă.

— Dacă nu? Ce faci? întrebă el, râzând.

Înăuntrul Marinei, ceva mic începea să se aprindă. O scânteie.

Nu vedea că Andy era, de fapt, plictisit.Nu înțelegea că el voia doar să fie băgat în seamă.

Pentru ea, părea că o necăjește intenționat.

— Îți spun mamei! spuse ea.

— Spune! zise Andy, fără să se oprească.

Marina avea un moment în care putea alege.

Să plece.Să cheme ajutor.Sau să reacționeze.

Andy mai împinse o dată creioanele. Unul căzu pe jos.

Și atunci…

— GATA! strigă Marina.

Luă o jucărie de pe masă și o aruncă spre el.

Andy se feri repede.

Dar în pasul lui grăbit înapoi, nu văzu colțul mesei.

Se auzi un sunet sec.

— Aaa!…

Andy căzu și începu să plângă.

Marina îngheță.

— Andy…? șopti ea.

— Mami!! strigă el printre lacrimi.

Mama veni repede și îl luă în brațe.

— Ce s-a întâmplat?

Marina simțea cum inima îi bate puternic.

— Eu… am aruncat cu jucăria… spuse încet.

După ce îl liniști pe Andy, mama se uită la Marina.

— Ce ai simțit înainte?

— M-a enervat… nu se oprea…

Mama dădu ușor din cap.

— Înțeleg. Dar spune-mi… crezi că Andy voia doar să te necăjească?

Marina se opri.

Nu se gândise la asta.

Mama continuă blând:

— Uneori, copiii mai mici nu știu să spună: „Vreau să mă joc cu tine”. Și atunci… provoacă, doar ca să fie băgați în seamă.

Marina îl privi pe Andy.

— Tu… voiai să te joci cu mine? întrebă ea încet.

Andy dădu din cap.

— M-am plictisit… și… nu știai cum să spun…

Marina simți un nod în gât.

Toată situația arăta altfel acum.

— Îmi pare rău… spuse ea. Nu trebuia să arunc…

— Și eu îmi pare rău… am fost enervant… spuse Andy.

Mama zâmbi ușor.

— Vedeți? Când reacționăm cu furie, lucrurile cresc. Dar când încercăm să înțelegem… se liniștesc.

Marina se apropie și îl îmbrățișă pe Andy.

— Data viitoare… spune-mi direct că vrei să ne jucăm, bine?

— Bine! zise el.

— Și eu… dacă mă enervez… o să plec sau o chem pe mama.

În zilele următoare, Andy a mai încercat uneori să o tachineze.

Dar Marina își amintea.

De scânteie.De alegerea ei.

Într-o zi, Andy veni din nou:

— Ce faci? E plictisitor!

Marina îl privi calm.

— Termin aici și apoi ne jucăm împreună, da?

Andy o privi… și de data asta nu mai împinse nimic.

A așteptat.

Fără ceartă.Fără lacrimi.

În acea zi, amândoi au învățat ceva:

• Uneori, în spatele unei provocări nu este răutate…ci dorința de a fi împreună.

• Iar când alegi să rămâi calm…poți opri focul înainte să înceapă.