Miruna și răsadurile bunicului- RĂBDARE

Miruna avea șase ani și era în vacanța de primăvară la bunici. Curtea lor era mare, cu un solar lung și strălucitor în spatele casei. În fiecare dimineață, bunicul mergea acolo să îngrijească plantele.

Într-una din zile, Miruna a primit o veste importantă: la grădiniță urma să participe la un mic concurs de desen. Tema era „Primăvara”, iar câștigătorii urmau să primească o diplomă și o carte cu povești.

Miruna își dorea foarte mult să câștige.

S-a așezat la masa din bucătărie, cu foi, creioane și carioci colorate. A început să deseneze flori, fluturi, un soare mare. Dar ceva nu îi ieșea cum voia. Lalelele păreau strâmbe. Soarele nu era rotund. Fluturii aveau aripile inegale.

A strâns foaia și a aruncat-o.

— Nu-mi iese! a spus supărată. Eu vreau să fie cel mai frumos desen! Acum!

A început altul. Apoi altul. Și încă unul. Cu fiecare foaie mototolită, supărarea ei creștea.

Bunicul a intrat liniștit în bucătărie.

— Ce furtună s-a stârnit aici? a întrebat el zâmbind.

— Nu am răbdare! Nu iese perfect! Eu vreau să fie cel mai frumos desen din prima!

Bunicul s-a așezat lângă ea.

— Hai cu mine puțin în solar.

Miruna a oftat, dar l-a urmat.

În solar era cald și mirosea a pământ umed. Rânduri ordonate de răsaduri mici stăteau cuminți în tăvi negre. Unele abia răsăriseră. Altele aveau deja câteva frunzulițe verzi.

— Vezi aceste plăntuțe? a întrebat bunicul.

— Da. Sunt foarte mici.

— Acum două săptămâni, erau doar semințe. Atât. Le-am pus în pământ și… am așteptat.

— Și nu ți-a fost greu să aștepți? a întrebat Miruna.

Bunicul a zâmbit.

— Ba da. Dar dacă aș fi venit a doua zi și aș fi tras de ele să crească mai repede, ce crezi că s-ar fi întâmplat?

Miruna a râs.

— Le-ai fi rupt!

— Exact. Unele lucruri cresc doar dacă le lași timpul lor.

S-au oprit în fața unui colț al solarului unde era un ghiveci mai mare.

— Aici am plantat un sâmbure de cais acum câțiva ani. Știi cât timp îi ia unui pom să ajungă mare?

Miruna a dat din cap că nu.

— Ani. Mulți ani. Mai întâi e o tulpină subțire. Apoi un pom mic. Apoi abia peste timp face fructe.

Miruna s-a uitat la răsaduri.

— Dar eu vreau să câștig acum…

Bunicul s-a aplecat la nivelul ei.

— Știi ce au în comun desenele tale și aceste plante?

— Ce?

— Procesul. Nimic frumos nu apare din prima încercare. Dumnezeu a pus anotimpuri pentru că știa că lucrurile importante cresc încet. Primăvara nu vine într-o singură zi caldă. Se așază puțin câte puțin.

Miruna a rămas tăcută.

— Răbdarea, Miruna, nu înseamnă doar să aștepți. Înseamnă să ai încredere că ceea ce crește, chiar dacă nu vezi imediat, lucrează în tăcere.

— Ca semințele? a întrebat ea.

— Exact ca semințele.

Au rămas câteva minute în liniște. Soarele pătrundea prin folia solarului și lumina frunzulițele fragile.

În acea după-amiază, Miruna s-a întors la masa din bucătărie. Nu a mai mototolit foile. A început să deseneze încet. Când nu îi ieșea ceva, se oprea. Respira. Încerca din nou.

Nu era perfect. Dar era mai atent.

În zilele următoare, a mai făcut un desen. Și încă unul. Fiecare era puțin mai bun decât cel dinainte.

La sfârșitul vacanței, a ales desenul care îi plăcea cel mai mult. Nu era cel mai strălucitor din lume. Dar era făcut cu răbdare.

Câteva săptămâni mai târziu, când s-a întors la bunici pentru un weekend, a alergat în curte cu o hârtie în mână.

— Bunicule! Uite!

Era diploma de participare. Nu câștigase premiul cel mare. Dar educatoarea scrisese jos: „Se vede cât ai lucrat. Continuă!”

Bunicul a privit-o cu blândețe.

— Și? Cum e să crești încet?

Miruna a zâmbit larg.

— Parcă sunt o sămânță. Dar una care nu se mai grăbește.

Bunicul a luat-o în brațe.

În solar, răsadurile erau deja puțin mai înalte decât în vacanța de primăvară.

Și Miruna la fel.

🌱 Întrebare pentru tine

Ce lucru din viața ta are nevoie de timp ca să crească?