Luca și lacul cel tulbure- GESTIONAREA EMOȚIILOR ÎN PUBLIC

Luca avea șapte ani și o voce caldă, limpede, care îi plăcea mamei lui foarte mult. Într-o zi, mama l-a înscris la un concurs de recitare și interpretare. Nu era un concurs obișnuit: se desfășura în trei etape, iar participanții trebuiau să recite texte lungi, cu expresivitate și curaj.

Împreună, Luca și mama au ales un capitol din Psalmii lui David. Seară de seară repetau. Luca învăța cu seriozitate, iar mama îl asculta atent, corectându-l blând.

— Ești pregătit, îi spunea ea zâmbind. Nu doar pentru că știi textul, ci pentru că îl simți.

Timpul a trecut, emoțiile au crescut și a venit ziua primei etape. Sala școlii era plină. Copii, părinți, profesori, juriu.

Când i-a fost rostit numele, Luca a pășit în față cu inima bătând tare. A început să recite. Primele versete au curs frumos, dar pe măsură ce înainta, a simțit cum palmele îi transpiră. A început să vorbească mai repede decât trebuia. Își freca mâinile fără să-și dea seama. La final, a încurcat ultimele două versete.

S-a oprit. O clipă de tăcere. Apoi aplauze.

A primit diplomă de participare, iar la final, juriul l-a anunțat:

— Luca primește mențiune pentru curaj și pentru recitarea unui text dificil. A trecut în etapa următoare!

A zâmbit. Era bucuros… și totuși nu pe deplin.

Pe drum spre casă, a spus încet:

— Dacă nu mă grăbeam… dacă nu îmi frecam mâinile… poate luam un premiu mai mare.

Mama l-a strâns de mână.

— Emoțiile sunt normale. Important este că ai mers înainte.

Dar Luca se temea. Mai avea două săptămâni până la etapa a doua și, deși învăța un nou capitol, gândul că emoțiile îl vor copleși din nou nu-i dădea pace.

Cu o săptămână înainte de concurs, bunicii lui, care locuiau departe, i-au făcut o surpriză. Au venit să petreacă câteva zile cu ei. Casa s-a umplut de râsete. Luca s-a mai destins.

Într-o după-amiază ploioasă, când norii s-au risipit, bunicul l-a chemat:

— Hai la o plimbare.

Au mers până la marginea satului, la un lac mic care se lărgea puțin după fiecare ploaie. În ziua aceea, apa era tulbure, maronie.

— Îți place cum arată lacul? l-a întrebat bunicul.

Luca a ridicat din umeri.

— Nu prea… E murdar. Nu se vede nimic în el.

— De ce crezi?

— Pentru că ploaia a tulburat apa.

Bunicul a zâmbit.

— Exact. Dar dacă așteptăm câteva zile, ce crezi că se întâmplă?

— Se limpezește.

— Și atunci?

— Atunci se vede tot. Peștii, plantele… și chiar cerul, dacă e senin.

Bunicul s-a așezat pe o piatră.

— Luca, sufletul nostru e ca lacul acesta. Când ne lăsăm copleșiți de emoții, când ne gândim prea mult la ce cred alții despre noi, când ne temem să nu greșim, apa dinăuntru se tulbură. Nu mai vedem ce e bun în noi. Nu mai vedem frumusețea.

Luca asculta atent.

— Dar dacă ne oprim puțin… dacă respirăm… dacă ne amintim cine suntem și cât ne-am pregătit, lucrurile se așază. Lacul se limpezește. Și atunci… reflectă cerul.

— Adică succesul? întrebă Luca.

— Adică liniștea. Iar din liniște vine și succesul.

Luca a rămas mult timp privind apa tulbure. În mintea lui, imaginea lacului a rămas vie.

Ajuns acasă, i-a povestit mamei totul.

— Bunicul a zis că sufletul meu e ca un lac… și că atunci când mă gândesc prea mult la ce cred alții, îl tulbur.

Mama a zâmbit.

— Bunicul tău are dreptate.

În zilele următoare, Luca a continuat să se pregătească. Când simțea frica, își imagina lacul liniștindu-se.

În dimineața celei de-a doua etape, se simțea mai stăpân pe el. Nu știa însă că mama pregătise ceva. Desenase un lac limpede, plin de pești colorați și plante verzi, iar la suprafață se reflecta un cer senin.

În sală era aglomerație. Mama stătea în spate.

Luca a început să recite. Vocea lui era mai calmă. La un moment dat, a simțit din nou emoțiile urcând. Mâinile au început să se miște. Inima a grăbit ritmul.

A făcut o pauză.

Atunci mama a ridicat discret desenul.

Luca a văzut lacul limpede. A zâmbit. A inspirat adânc. Și-a spus în gând: „Lasă apa să se liniștească.”

A continuat, mai sigur, mai așezat. A terminat recitarea cu o voce clară.

Aplauzele au fost mai puternice decât data trecută.

Când s-au anunțat rezultatele, Luca a primit premiul al II-lea.

A alergat la mama și a îmbrățișat-o.

— Am văzut lacul, i-a șoptit.

La a treia etapă, Luca era deja diferit. Emoțiile au venit, dar nu l-au mai condus. Le-a lăsat să se așeze.

A recitat cu liniște și expresivitate.

Premiul I.

De data aceasta, bucuria a fost deplină. Nu doar pentru premiu, ci pentru că învățase ceva mai important: să-și gestioneze emoțiile.

La scurt timp, Luca a mers la bunici. I-a oferit bunicului o felicitare desenată de el: un lac limpede care reflecta cerul.

— Mulțumesc pentru lecție, a spus.

Bunicul l-a îmbrățișat.

— Ține minte, Luca: emoțiile nu sunt dușmanii tăi. Ele doar tulbură apa pentru o vreme. Dar tu poți alege să o lași să se liniștească.

Și poate că și tu, atunci când simți că emoțiile te copleșesc în fața altora, te poți întreba:

Este lacul meu tulburat acum?

Și ce pot face ca să-l las să reflecte din nou cerul?