Inima de albinuță- MULȚUMIREA

Andrei și Mara erau frați. El avea opt ani, ea zece. Se iubeau, dar în ultima vreme în casa lor apăruse un musafir neinvitat: nemulțumirea.

— De ce el are castronul mai mare? întreba Mara dimineața, uitându-se la cerealele lui Andrei.

— Nu e corect! De ce ea merge la atelierul de pictură și eu nu? protesta Andrei.

— De ce el merge cu tata la cumpărături și eu trebuie să merg direct la cursuri?

— De ce ea stă mai mult afară?

„De ce, de ce, de ce…” devenise refrenul casei.

Mama și tata încercau să explice că fiecare are programul lui, vârsta lui, nevoile lui. Dar nimic nu părea suficient. Fiecare vedea doar ce are celălalt.

Într-o după-amiază, vecinul lor, domnul Ilie, a venit la poartă. Era apicultor și avea câțiva stupi la marginea grădinii.

— Veniți repede! le-a spus el zâmbind. Am ceva să vă arăt.

Curioși, Andrei și Mara au fugit după el.

Într-un cireș din apropierea stupilor, pe o creangă mai groasă, atârna un roi mare de albine. O mulțime aurie, vie, care pulsa și zumzăia într-un fel aproape magic.

Copiii au rămas cu gura căscată.

— Nu mușcă? a șoptit Andrei.

— Nu dacă suntem liniștiți, a răspuns domnul Ilie. Ele sunt ocupate.

Au privit minute în șir cum albinele zburau, se așezau, plecau din nou, într-o ordine pe care doar ele o înțelegeau.

— Știți ce fac? a întrebat apicultorul. Culeg nectar. Din toate florile pe care le găsesc.

— Și doar din cele mai mari? a întrebat Mara.

Domnul Ilie a râs.

— Nu. Și din cele mici. Și din cele ascunse. Și din cele care nici nu par importante.

— Dar nu se supără că unele flori sunt mai frumoase decât altele? a întrebat Andrei.

— Nu. Pentru o albinuță, fiecare floare e o oportunitate. Nu compară. Nu spune: „Pe asta nu o vreau, e prea mică.” Ia puțin de aici, puțin de acolo… și din picăturile acelea mici se face mierea.

Copiii au privit din nou roiul.

— Și dacă ar aștepta doar florile perfecte? a continuat domnul Ilie.

— N-ar mai face miere, a răspuns încet Mara.

— Exact. Albinuțele nu se plâng că o floare e mai mică sau mai puțin colorată. Ele adună. Și din ce adună, iese ceva dulce.

Cuvintele au rămas suspendate în aer, odată cu zumzetul.

Seara, la cină, Andrei s-a uitat la castronul lui. Era, într-adevăr, puțin mai mare. Dar dintr-odată nu i s-a mai părut atât de important.

Mara și-a amintit de roiul din cireș.

— Știi ceva? a spus ea. Poate că fiecare dintre noi are florile lui.

Andrei a ridicat sprâncenele.

— Adică?

— Eu am atelierul de pictură. Tu ai ieșirile cu tata. Eu am un program. Tu ai altul. Poate că… toate sunt flori diferite.

Andrei s-a gândit puțin.

— Și dacă tot ne uităm la florile celuilalt, nu mai culegem nimic din ale noastre.

Mama i-a privit surprinsă.

— Ce v-ați schimbat așa?

Andrei a zâmbit.

— Am văzut un roi de albine.

În zilele următoare, nu a dispărut complet dorința de comparație. Dar de fiecare dată când începea un „De ce ea…?” sau „De ce el…?”, unul dintre ei spunea:

— Albinuța!

Și izbucneau în râs.

Încet, au început să observe altceva.

Că Andrei era foarte priceput la construit.

Că Mara desena minunat.

Că mama gătea mâncarea lor preferată.

Că tata făcea glume seara.

Că aveau o casă caldă.

Lucruri mici. Flori mici.

Într-o duminică, domnul Ilie le-a adus un borcan de miere.

— Din florile voastre, a spus el cu ochiul jucăuș.

Andrei a gustat primul.

— E dulce!

— Pentru că e făcută din multe picături mici, a spus Mara încet.

Și, fără să-și dea seama, în inima lor începea să se strângă ceva nou. Nu nemulțumire.

Ci recunoștință.

🐝 Întrebare pentru tine

Tu din ce „flori mici” ai putea începe să aduni astăzi, ca să faci miere în inima ta?