Ana și borcănelul lipsă

Ana avea șase ani și se considera deja mare. Știa să se încalțe singură, să își strângă jucăriile, să coloreze fără să depășească prea tare conturul și chiar să o ajute pe mama la lucruri mici prin casă.

Dar, de când venise pe lume sora ei mai mică, Mara, multe lucruri i se păreau nedrepte.

Mara era încă bebeluș. Avea obrajii rotunzi, mâini mici și moi și un fel de a scânci care făcea pe toată lumea să se grăbească spre ea. Când plângea, mama o lua imediat în brațe. Când se agita, tata îi cânta. Când deschidea ochii mari, toți zâmbeau.

Ana observa tot.

Și mai observa ceva: Mara primea mereu borcănele cu piure de fructe.

De mere. De pere. De banane. De piersici.

Mama le așeza atent în dulapul din bucătărie, pe un raft mai sus. Uneori, când pregătea masa bebelușei, spunea cu glas blând:

— Acesta e pentru Mara. Acesta îl luăm la drum. Acesta rămâne pentru mâine.

Ana privea și simțea cum ceva i se strânge în piept.

— Mereu pentru Mara... murmura ea într-o zi.

— Ai spus ceva? întrebă mama, ocupată să-i lege bavețica surorii mai mici.

— Nu...

Ana nu înțelegea exact ce simțea, dar știa că nu îi plăcea deloc. I se părea că Mara primește ceva special. Ceva doar al ei. Ceva bun. Ceva important.

Într-o după-amiază, Ana a întrebat:

— Mamă, de ce îi cumperi mereu ei piureuri?

Mama, care spăla niște căni, i-a răspuns fără să se întoarcă:

— Pentru că Mara e mică și încă nu poate mânca tot ce mănânci tu.

Ana a încrețit din nas.

— Dar și eu vreau.

— Mai vedem, a spus mama. Acum hai să punem masa.

„Mai vedem” nu i s-a părut deloc un răspuns bun.

În mintea Anei, lucrurile au început să se adune: Mara primea piureuri, Mara era luată în brațe, Mara avea cana ei, lingurița ei, pătura ei moale. Ana știa că și pe ea o iubește mama. Dar, în unele momente, iubirea aceea parcă se vedea mai puțin.

Într-o dimineață, casa era plină de agitație. Urmau să plece într-un drum mai lung, la bunici, iar mama pregătea bagaje, hăinuțe, scutece, apă, jucării și gustări.

— Ana, te rog să-ți iei ursulețul preferat dacă vrei să-l iei cu tine! strigă mama din dormitor.

Ana s-a dus în bucătărie după apă. Acolo, pe raftul pe care îl știa bine, a văzut ultimul borcănel cu piure pentru drum.

S-a oprit.

L-a privit lung.

A simțit din nou nodul acela în piept.

— Ei tot îi rămâne ceva bun... mie nu mi-ai luat niciodată... a șoptit.

A întins mâna, s-a ridicat pe vârfuri și a luat borcănelul.

L-a ascuns repede sub bluza de pijama și a fugit în camera ei. L-a băgat după o pernă, în colțul patului, ca pe o comoară furată.

La început, s-a simțit puternică.

„Acum să văd eu”, și-a spus.

Dar puterea aceea a ținut foarte puțin.

Când au venit aproape de ușă, gata de plecare, Mara a început să se agite. Se foia în scoică, scâncea și își căuta biberonul, apoi îl împingea.

Mama s-a dus repede în bucătărie.

— Nu se poate... unde e borcănelul? a spus ea, deschizând dulapul.

A căutat pe raftul de sus, apoi pe cel de jos, apoi în sacoșa pentru drum. A verificat iar.

— Ciudat... eram sigură că mai aveam unul.

Tata s-a apropiat.

— Nu e acolo?

— Nu. Și tocmai pe acesta îl păstrasem pentru drum.

Mara a început să plângă tot mai tare. Mama a trebuit să o scoată din scoică, să o legene, apoi să improvizeze altceva. Tata a despachetat o geantă, a căutat o gustare potrivită, apoi a ieșit până la magazinul din apropiere, sperând să găsească ceva pentru bebeluș.

Plecarea s-a amânat. Minutele treceau. Mara plângea. Mama era obosită. Tata se grăbea. Toată veselia de dinainte dispăruse.

Ana stătea pe canapea, cu mâinile strânse.

Nu se mai simțea deloc puternică.

Se simțea mică.

Și grea pe dinăuntru.

Mama a trecut pe lângă ea și s-a uitat o clipă atent. N-a spus nimic atunci. Doar i-a atins ușor umărul.

Mai târziu, când Mara s-a liniștit puțin, iar tata încă nu venise de la magazin, mama s-a așezat lângă Ana.

Vocea ei era calmă.

— Ana, cred că știu cine a luat borcănelul.

Ana a coborât ochii. Inima îi bătea tare.

— Nu te întreb ca să te cert, a spus mama încet. Te întreb ca să înțeleg. Tu l-ai luat?

Ana a tăcut câteva secunde. Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi.

— Da... eu...

— Vrei să-mi spui de ce?

Ana a izbucnit:

— Pentru că mereu primește ea! Mereu ea are piureuri și lucruri speciale și tu stai mult cu ea și mie nu mi-ai cumpărat și mie!

Mama a tras-o ușor mai aproape.

— Ah, iubita mea... deci ai fost furioasă și tristă.

Ana a dat din cap.

— Eu am crezut... că pe ea o iubești mai mult...

Mama a cuprins-o cu un braț.

— Nu, Ana. Te iubesc enorm. Dar Mara este bebeluș și are nevoie de hrană specială. Ea nu poate mânca ce mănânci tu. Uite, tu poți mânca multe bunătăți pe care ea nici măcar nu le poate gusta: clătite cu ciocolată, popcorn, biscuiți, paste, cereale crocante.

Ana a șters cu dosul palmei o lacrimă.

— Da...

— Piureurile nu sunt un premiu. Sunt hrana ei. Dar înțeleg de ce ai simțit gelozie. Și știi ceva? Gelozia nu te face un copil rău. Doar îți arată că ceva te doare și că ai nevoie să vorbești.

Ana a ridicat privirea.

— Și ce să fac când simt asta?

— Să vii la mine și să-mi spui: „Mamă, sunt geloasă” sau „Mamă, mă simt tristă”. Și găsim împreună o soluție. Poate alegem ceva special și pentru tine. Poate petrecem puțin timp doar noi două. Dar nu luăm pe ascuns.

Ana s-a lipit de mama.

— Îmi pare rău...

— Știu. Hai să reparăm. Îmi arăți unde e borcănelul?

Ana a dat din cap și a fugit în cameră. S-a întors cu el în brațe, ținându-l cu grijă, de parcă era ceva fragil și rușinat împreună cu ea.

În weekend, după ce s-au întors acasă, mama a dus-o pe Ana la cumpărături.

— Astăzi mă ajuți tu să alegem piureuri pentru Mara, i-a spus zâmbind.

Ana a ales atent două cu mere și unul cu banane.

— Acestea cred că îi plac.

— Foarte bine, a spus mama. Și acum tu îți poți alege două sortimente pentru tine.

Ana a privit rafturile. Și-a ales și ea două piureuri de fructe, curioasă.

Acasă, le-a gustat cu poftă. Erau bune. Dulci. Fine.

Dar după câteva linguri, a râs.

— Sunt bune... dar parcă tot clătitele cu ciocolată sunt mai bune!

Mama a zâmbit.

— Vezi?

Ana a dat din cap, amuzată.

În ziua aceea a înțeles ceva important: uneori, gelozia te face să crezi că altcineva primește ceva mai bun decât tine. Dar când vorbești sincer și asculți cu inima deschisă, descoperi că nu tot ce pare special este și mai bun pentru tine.

Iar de atunci, când simțea că o înțeapă gelozia în piept, Ana nu mai fura și nu mai ascundea.

Se ducea la mama, o trăgea ușor de mână și spunea:

— Mamă, hai să vorbim puțin. Simt iar ceva ciudat în inimă.

Și, de fiecare dată, găseau împreună o soluție.

Tu ce ai face în locul Anei atunci când ai simți gelozie în inimă?