Nu e drept! (NEDREPTATE)

Angelica avea șase ani și o soră mai mare, Gloria, care urma să termine clasa a patra. În casa lor era multă agitație în acele zile, pentru că se apropia serbarea de sfârșit de an. Gloria repeta cântece, poezii și un mic rol într-o scenetă, iar mama îi amintea mereu să vorbească tare, să zâmbească și să nu se teamă.

Într-o după-amiază, mama le-a luat pe amândouă la magazin. Angelica era foarte bucuroasă. Îi plăcea să meargă printre rochițe, fundițe și pantofiori. Se oprea la fiecare raft și atingea materialele moi cu vârful degetelor.

— Mami, uite rochia asta! a spus ea, arătând spre o rochie albă, cu flori mici roz și o panglică fină la mijloc. E cea mai frumoasă rochie din lume!

Mama a zâmbit.

— Este foarte frumoasă, Angelica.

Dar apoi mama a chemat-o pe Gloria.

— Gloria, hai să probăm rochia aceasta. Cred că este potrivită pentru serbare.

Era o rochie albastră, elegantă, cu mânecuțe scurte și o fundă la spate. Gloria a probat-o și i se potrivea perfect. Mama a privit-o cu bucurie.

— Aceasta este! O luăm.

Angelica a rămas nemișcată. A așteptat câteva clipe, gândindu-se că mama va spune imediat: „Și pentru tine luăm rochia albă cu flori roz.” Dar mama nu a spus nimic. A plătit doar rochia Gloriei.

Pe drum spre casă, Angelica mergea cu pași mici și apăsați.

— Mami, dar mie de ce nu mi-ai cumpărat rochie? a întrebat ea, cu voce supărată.

Mama s-a oprit și s-a aplecat spre ea.

— Draga mea, știu că ți-a plăcut mult rochia aceea. Dar acum Gloria are mare nevoie de rochie pentru serbare. Ea va fi pe scenă peste câteva zile. Te rog să mai ai puțină răbdare. Îți va veni și ție rândul.

— Dar nu e drept! a spus Angelica, cu lacrimi în ochi. Gloria primește mereu lucruri frumoase!

— Nu este așa, iubita mea, a spus mama blând. Uneori, când vedem că altcineva primește ceva, ni se pare că noi suntem uitați. Dar asta nu înseamnă că este adevărat. Te rog să ai încredere în mine.

Angelica nu a mai răspuns. În inima ei însă, supărarea creștea ca un nor întunecat. „Nu e drept. Nu e drept deloc”, își spunea ea.

Ceea ce Angelica nu știa era că mama îi comandase deja, de pe internet, chiar rochia albă cu flori roz. O găsise la un alt magazin, exact pe mărimea ei. Voia să-i facă o surpriză peste câteva zile. Dar Angelica nu știa nimic despre asta.

În seara aceea, Gloria și-a așezat rochia albastră pe spătarul scaunului, ca să nu se șifoneze. O privea din când în când și zâmbea.

— Abia aștept serbarea! a spus ea.

Angelica a simțit cum o înțeapă ceva în inimă. Nu era doar tristețe. Era și furie. I se părea că Gloria se bucură prea mult, iar ea fusese nedreptățită.

Când mama a intrat în bucătărie, iar Gloria a mers la baie, Angelica s-a apropiat încet de rochie. Pe masă era o foarfecă mică, folosită la decupat. Angelica a luat-o în mână. Inima îi bătea repede.

„Doar puțin”, și-a spus ea. „Să vadă și Gloria cum e să fii supărată.”

A întors rochia pe spate și a făcut o tăietură mică, ascunsă lângă fundă. Apoi a pus repede foarfeca la loc și a fugit în camera ei. La început s-a simțit puternică, ca și cum făcuse dreptate. Dar, după câteva minute, în locul acelei puteri a apărut o neliniște. Se gândea mereu la rochie. Se gândea la Gloria. Se gândea la mama.

Trei zile au trecut greu. Angelica nu a spus nimic. De fiecare dată când vedea rochia albastră, simțea un nod în gât.

În a treia zi, curierul a sunat la ușă. Mama a primit un colet și a zâmbit larg.

— Angelica, vino puțin!

Fetița a venit curioasă.

— Am o surpriză pentru tine, a spus mama.

A desfăcut cutia, iar înăuntru era rochia albă cu flori roz. Exact aceea pe care Angelica o dorise. Cu panglică fină la mijloc. Cu material moale. Cu flori delicate.

Angelica a rămas fără cuvinte.

— Mami… pentru mine?

— Da, iubita mea. Ți-am comandat-o în ziua în care am fost la magazin. Am vrut să fie o surpriză. Ți-am spus că îți va veni și ție rândul.

Bucuria Angelicăi a fost mare, dar în același timp, inima i s-a strâns. Și-a amintit de rochia Gloriei. De foarfecă. De tăietură.

Mama le-a rugat pe amândouă fetele să se îmbrace.

— Vreau să vă fac o fotografie frumoasă și să i-o trimit bunicii.

Gloria și-a pus rochia albastră, iar Angelica rochia albă cu flori roz. Stăteau una lângă alta, ca două flori de vară. Mama a aranjat părul Angelicăi, apoi s-a apropiat de Gloria ca să-i lege funda la spate. Atunci a văzut tăietura.

— Gloria… rochia ta este tăiată.

Gloria s-a întors speriată.

— Cum adică tăiată?

Mama a arătat locul. Gloria a dus mâna la gură și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu se poate! E rochia mea pentru serbare!

În cameră s-a lăsat liniște. Angelica simțea că nu mai poate respira. Mama a privit-o atent. Nu cu ură, nu cu țipete, ci cu o tristețe adâncă.

— Angelica, știi ceva despre asta?

Fetița a început să plângă.

— Eu am făcut… a șoptit ea. Îmi pare rău. Am fost supărată. Mi s-a părut că nu e drept că Gloria are rochie și eu nu. Am crezut că pe ea o iubești mai mult.

Gloria plângea. Mama s-a așezat între ele și le-a cuprins pe amândouă.

— Angelica, înțeleg că te-ai simțit nedreptățită. Uneori viața pare nedreaptă. Uneori nu primim lucrurile atunci când vrem noi. Uneori nu înțelegem de ce altcineva primește înaintea noastră. Dar când simțim nedreptatea, nu trebuie să răspundem cu o altă nedreptate.

Angelica plângea în tăcere.

— Ce ar fi trebuit să fac? a întrebat ea încet.

— Să rămâi liniștită. Să ceri lămuriri. Să spui: „Mami, mă doare că eu nu am primit rochie. Mă simt uitată.” Și apoi să ai încredere. Nu tot ce nu înțelegem este împotriva noastră. Uneori, în spatele așteptării, Dumnezeu pregătește ceva frumos. El este în control și nimic nu este la întâmplare în viața noastră.

Angelica s-a uitat la Gloria.

— Îmi pare foarte rău. Am vrut să te doară și pe tine, dar acum îmi pare rău că te-am rănit.

Gloria a oftat.

— M-a durut… dar mă bucur că ai spus adevărul.

Mama a adus acul și ața. Tăietura nu era foarte mare, iar cu puțină grijă putea fi reparată. În timp ce mama cosea rochia, Angelica stătea lângă Gloria și îi ținea mâna.

— Pot să te ajut să repeți poezia pentru serbare? a întrebat ea.

Gloria a zâmbit puțin.

— Da.

În acea seară, fotografia pentru bunica nu a mai fost doar o poză cu două fetițe îmbrăcate frumos. A fost o poză despre iertare, răbdare și adevăr. Angelica a învățat că atunci când te simți nedreptățit, cel mai greu, dar și cel mai frumos lucru, este să nu te răzbuni. Să vorbești. Să aștepți. Să ai încredere. Și să nu uiți că bunătatea rămâne bunătate chiar și atunci când inima ta este supărată.