Cristi și furtuna din inimă- AGRESIVITATE

Cristi avea șapte ani și era în clasa întâi. Era energic, rapid și mereu pus pe glume. Doar că glumele lui nu erau mereu amuzante pentru ceilalți.

Îi plăcea să tragă scaunul colegului puțin mai în spate.

Să ascundă penarul cuiva.

Să spună porecle „doar ca să râdem”.

Când cineva se supăra, Cristi ridica din umeri.

— Hai, mă! A fost doar o glumă!

Pentru el era distracție. Pentru ceilalți… nu prea.

Într-o vineri după-amiază, a plecat cu bunicul la o stână, sus, la munte, unde aveau câteva animale la păscut. Aerul era curat, iar cerul senin.

— Să stăm puțin până coboară oile mai aproape, i-a spus bunicul.

Cristi alerga printre tufe, arunca pietricele în apă și striga doar ca să audă ecoul.

La un moment dat, bunicul s-a uitat spre cer.

— Se schimbă vremea.

În câteva minute, vântul a început să bată puternic. Cerul s-a întunecat brusc. Norii s-au adunat grei, iar primele tunete au spart liniștea muntelui.

— Repede, în cabană! a spus bunicul.

Au intrat într-o cabană mică de lemn, unde țineau unelte și hrană pentru animale.

Furtuna s-a dezlănțuit.

Vântul șuiera printre copaci. Crengile se izbeau una de alta. Un copac subțire s-a frânt cu un trosnet puternic. Plăcile unui mic adăpost pentru animale au început să se desprindă.

Cristi s-a apropiat de fereastră, cu ochii mari.

— Bunicule… rupe tot!

Tunetele răsunau, iar ploaia lovea acoperișul cu forță.

Au stat așa aproape o oră, ascultând vuietul.

Când furtuna s-a domolit și ploaia a rămas doar o cădere liniștită de picături, au ieșit afară.

Iarba era culcată la pământ. O creangă mare blocase o potecă. O bucată din gard era ruptă.

Cristi privea în jur în tăcere.

— Uite cât a stricat… a spus el încet.

Bunicul s-a aplecat și a ridicat o creangă.

— Furtuna are putere, dar când e scăpată de sub control, distruge.

Cristi a mai privit copacul frânt.

— Dar ploaia… a spus el, privind picăturile care încă mai cădeau liniștit… ploaia asta nu strică nimic.

— Ba chiar ajută, a completat bunicul. Hrănește pământul. Umple izvoarele. Ajută iarba să crească.

Cristi a rămas pe gânduri.

Bunicul l-a privit atent.

— Știi, Cristi… și în noi există furtuni.

Băiatul a ridicat privirea.

— Când râzi de cineva, când împingi, când spui „e doar o glumă” și celălalt pleacă supărat… e ca și cum ai lăsa furtuna să bată prin relațiile tale.

Cristi a înghițit în sec.

— Eu doar mă distrez…

— Știu. Dar crengile rupte nu simt că a fost „doar vânt”. Pentru ele, a fost durere.

Au mers încet spre adăpostul rupt.

— Puterea nu e greșită, a continuat bunicul. Nici mânia nu e greșită. Și furtuna face parte din natură. Dar omul înțelept învață să fie ca ploaia liniștită.

— Adică?

— Poți fi supărat. Poți fi plin de energie. Dar poți rămâne liniștit. Poți alege să nu rănești.

Cristi s-a gândit la colegul lui, Vlad, care aproape plânsese când i-a ascuns caietul.

La Mara, care nu mai voia să stea lângă el în bancă.

La faptul că, în pauze, unii copii începuseră să se joace fără el.

Nu asta își dorise.

Duminică seara, când au coborât de la munte, Cristi era mai tăcut decât de obicei.

Luni, la școală, în pauză, Vlad a scăpat creioanele pe jos. Cristi a simțit impulsul să spună ceva amuzant. Să facă o remarcă.

S-a oprit.

Și-a amintit copacul frânt.

S-a aplecat și l-a ajutat să strângă creioanele.

— Se mai întâmplă, a spus simplu.

Vlad l-a privit surprins.

Mai târziu, când colegii au început să râdă de un desen al Marei, Cristi a spus:

— Mie îmi place. Are culori faine.

Nu a fost un discurs lung. Doar o picătură.

Dar ceva s-a schimbat.

După câteva zile, în pauză, copiii l-au chemat din nou la joc. Fără ezitare.

În weekendul următor, bunicul l-a întrebat:

— Ei, cum e să fii ploaie și nu furtună?

Cristi a zâmbit ușor.

— Parcă nu mai rămân copaci rupți în urma mea.

Și, undeva în inima lui, liniștea începuse să crească.

🌧️ Întrebare pentru tine

Când simți că vine furtuna în tine, ce alegi: să rupi crengi… sau să fii ploaie liniștită?